Pogorârea Duhului Sfânt sau Sărbătoarea Cincizecimii
Semnificație Teologică și Istorică
Introducere
Cincizecimea, cunoscută și sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile,
este una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii Ortodoxe, care
prăznuiește venirea Sfântului Duh asupra Apostolilor. Aceasta marchează și
întemeierea Bisericii Creștine. Sărbătoarea este la 50 de zile după Paști, respectând
tradiția biblică și creștină care subliniază legătura dintre Înviere și venirea Duhului
Sfânt.
Context Biblic și Semnificație
Evenimentul Pogorârii Sfântului Duh este relatat în Faptele Apostolilor (2, 1-4),
unde Sfântul Duh s-a coborât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor,
adunându-i pe toți într-un singur trup duhovnicesc, Biserica. Această zi este văzută
ca o continuare și împlinire a promisiunilor făcute de Iisus Hristos, care, înainte de
patimirile Sale, le-a promis Apostolilor că le va trimite pe Duhul Sfânt,
Mângâietorul, pentru a-i călăuzi și a le da putere.
Istoria Sărbătorii
Cincizecimea este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, alături de Paști. Ea
este menționată de Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 16, 8) și Sfântul Luca (Fapte 20,
16). Sărbătoarea este recunoscută și în Constituțiile Apostolice. Mari predicatori ai
secolelor IV și V, precum Sf. Irineu, Tertulian și Origen, au lăsat mărturii despre
importanța acestei zile. De asemenea, canonul 20 al Sinodului I Ecumenic oprește
îngenuncherea în ziua Rusaliilor, subliniind bucuria și solemnitatea acestei
sărbători.
Cincizecimea în Vechiul și Noul Testament
În Vechiul Testament, Cincizecimea era o sărbătoare agricolă, celebrând secerișul
și primirea Legii pe Muntele Sinai. Pentru creștini, această zi capătă o nouă
semnificație: primirea Duhului Sfânt, care dă Legea duhovnicească și călăuzește
credincioșii spre adevăr. Coborârea Sfântului Duh este văzută ca o paralelă la darea
Legii, subliniind continuitatea și împlinirea promisiunilor divine în Noul
Testament.
Semnificația Teologică a Pogorârii Sfântului Duh
Coborârea Duhului Sfânt reprezintă începutul unei noi epoci în istoria mântuirii,
marcând întemeierea Bisericii ca instituție divino-umană. Prin această sărbătoare,
credincioșii sunt chemați să recunoască unitatea spirituală și să înțeleagă rolul
Duhului Sfânt în viața Bisericii. Sfântul Duh este cel care sfințește, împarte daruri,
înnoiește și călăuzește credincioșii în toate adevărurile divine.
Înțelesul Sfintei Treimi în Teologia Ortodoxă
După învățătura Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu este Unul în Ființă, dar întreit în
Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Învățătura despre Sfânta Treime exprimă
caracterul personal și întreit al lui Dumnezeu. Cele trei Persoane se deosebesc
întrucât, deși Fiecare dintre Ele este Dumnezeu întreg, toate însușirile dumnezeiești
sau atributele sunt comune lui Dumnezeu-Tatăl, lui Dumnezeu-Fiul și lui
Dumnezeu-Duhul Sfânt. Nu sunt totuși trei dumnezei, nici nu se amestecă sau se
contopesc laolaltă.
Tatăl se deosebește de celelalte Persoane întrucât naște din vecie pe Fiul și purcede
pe Duhul Sfânt. Cele trei Persoane sunt unite și se înconjoară reciproc și locuiesc
Una în Alta, neamestecându-Se: Tatăl în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul în Tatăl și în
Duhul Sfânt, și Duhul în Tatăl și în Fiul. Învățătura Bisericii despre Dumnezeu în
Treime, este cuprinsă în vechile Simboluri de credință ale Bisericii care
mărturisesc credința „în Dumnezeu Tatăl, în Hristos Iisus și în Duhul Sfânt”. Ea
reprezintă cuprinsul esențial al Sfintei Scripturi și al Evangheliei în special și
evidențiază specificul credinței creștine despre Dumnezeu.
Credința în Sfânta Treime delimitează învățătura creștină despre Dumnezeu de alte
învățături și concepții. Numai o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare ca
bază a comuniunii de iubire cu noi în veșnicie. Ea ne ferește de a confunda pe
Dumnezeu cu lumea, cum o face panteismul, sau de a-l considera ca neavând după
creare niciun raport cu creația în general și cu omul în special, cum greșit susține
deismul.
Mai mult, credința creștină în Sfânta Treime ne arată că Dumnezeu este
transcendent și imanent în același timp. El este mai presus de lume, dar este și în
lume și mult mai mult, El coboară la creația Sa cu una dintre Persoanele Sale. Se
apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea de a urca la cer, adică la
comuniune cu El.
Dogma Sfintei Treimi în Creștinism
Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învățăturii creștine, proprie și
caracteristică creștinismului. Ea stă la baza tuturor mărturisirilor de credință ale
Bisericii și, totodată, condiționează întreaga ordine morală creștină, personală și
socială, la temelia căreia stă, ca principiu și ca ideal suprem, comuniunea iubirii
intratrinitare divine.
Drumul de urcat spre această comuniune, deci spre desăvârșire
și fericire, este trăirea iubirii de Dumnezeu și de semenii noștri, căci în iubirea de
Dumnezeu și aproapele se cuprind „toată legea și proorocii” (Mt 22, 40).
Dumnezeul credinței creștine este Dumnezeu - Iubirea intratrinitară (1 In 4, 8, 21).
Fiecare din cele trei Persoane sau ipostasuri ale Sfintei Treimi este Dumnezeu
adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având
fiecare întreaga Ființă și toate atributele dumnezeiești, fără însă să fie trei
Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire a Ființei și, totodată, fără să se
amestece sau să se contopească Persoanele dumnezeiești întreolaltă.
Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane (fețe): Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Textele scripturistice sunt întru totul limpezi: Botezul „în numele Tatălui și
al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19); binecuvântarea apostolică, „darul
Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea
Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți” (2 Co 13, 13) și tot așa 1 Ptr 1, 2. Deosebiri
între persoanele Sfintei Treimi: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Mt 11,
27) și „Toate câte are Tatăl sunt ale Mele” (In 6, 16), zice Mântuitorul; toate
darurile le împărtășește, „le lucrează unul și același Duh” (1 Co 12, 11).
Unitatea ființială și deosebirea dintre Persoane în Sfânta Treime există înainte de
creație, din veșnicie: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și
Dumnezeu era Cuvântul... și Cuvântul trup s-a făcut” (In 1, 1-14); „Duhul toate le
cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu” (1 Co 2, 10).
Astfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului de la Mt 28, 29, prin care poruncește ca
toți cei ce cred să fie botezați în numele Sfintei Treimi, Biserica a alcătuit încă din
timpul Apostolilor scurte mărturisiri de credință care se rosteau la Botez și care
toate cuprindeau adevărul despre Sfânta Treime. Cu timpul, aceste mărturisiri
baptismale au fost apoi modificate în mărturisiri de credință, care, pe lângă
învățătura despre Sfânta Treime, cuprindeau și învățătura despre mântuirea în
Hristos, cum era simbolul ierusalimitean, alexandrin, din Cipru ș.a. De asemenea,
formula rostită de preot la Botez, care avea la bază înseși cuvintele Mântuitorului
de la Matei 28, 20, ca și practica întreitei scufundări în apă a celui botezat, exprimă
clar credința în Sfânta Treime.
Sfânta Treime era mărturisită în cult și prin doxologia mică: „Mărire Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh”, ca și prin cunoscuta cântare de la vecernie: „Lumină
lină”, în care „lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu”. De
asemenea, în mărturisirile martirilor, în pragul morții, este adeverită credința în
Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Învățătura descoperită despre Sfânta
Treime, propovăduită și mărturisită totdeauna de Biserică, primește o formulare
oficială, autoritară și definitivă, la Sinoadele I și II ecumenice, cu prilejul
condamnării ereziei lui Arie și Macedonie.
Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), combătându-l pe Arie care nega
dumnezeirea și egalitatea Fiului cu Tatăl, învață că Fiul este Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, născut din veci din Tatăl, adică din ființa Tatălui, ca
lumină din lumină, și prin aceasta, egal și de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au
făcut, având deci aceleași însușiri și lucrări ca și Tatăl. Dar Sinodul I ecumenic
condamnă și direct erezia, anatemizându-i pe toți cei care învață că a fost un timp
când Fiul nu era, că Tatăl există înainte de Fiul, care a fost creat în timp din nimic
sau dintr-o substanță străină de cea a Tatălui.
Persoanele Sfintei Treimi
Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt Persoane reale și, ca
atare, deosebite una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care Se
deosebesc ca Persoane, Se disting, neputându-Se confunda una cu alta, deși fiecare
Persoană dumnezeiască are întreaga Ființă divină care nici nu Se împarte, nici nu
Se desparte, fiind veșnic una și aceeași. Altfel spus, Persoanele Sfintei Treimi Se
disting sau Se deosebesc după chipul sau modul în care au sau posedă Ființa divină
întreagă, mod care duce la distincție între Ele, notă deosebitoare între Persoane, sau
proprietate personală internă, proprie fiecărei Persoane în parte.
Astfel, Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut, Duhul Sfânt este purces,
fără ca prin această precizare, sigură, fiindu-ne revelată, să putem cugeta și spune
că am fi pătruns taină treimică.
Tatăl este Creatorul lumii: „De la El… sunt toate” (Rm 11, 36) și autorul planului
mântuirii, „mai dinainte de întemeierea lumii” (Ef 1, 4), ca prin Hristos „toate să le
împace cu Sine” (Col 1, 20), împăcarea cu Sine fiind mântuirea înfăptuită de către
Fiul.
Fiul este Cel prin Care s-au făcut toate (In 1, 3), inclusiv mântuirea, și
„dreptate și sfințire și răscumpărare” (1 Co 1, 30). Duhul Sfânt este Desăvârșitorul
lucrărilor Tatălui și Fiului, este însuflețitor al sfințeniei, pregătitor al mântuirii ca
grăitor prin profeți, „oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de
Duhul Sfânt” (2 Ptr 1, 21).
Duhul este activ în întruparea (Lc 1, 35; Mt 1, 18) și
arătarea Domnului (Lc 3, 22), desăvârșitor al mântuirii și sfințirii în oameni, prin
har (In 14, 26; 1 Co 12, 11: „Toate… le lucrează unul și același Duh, împărtășind
fiecăruia deosebi, după cum hotărăște”), Mângâietor care rămâne pururi cu
credincioșii (In 14-17; Ga 4, 6), firește, în neîntreruptă legătură cu Tatăl și cu Fiul.
Astfel, Cincizecimea și învățătura despre Sfânta Treime sunt fundamentale pentru
înțelegerea creștinismului ortodox, subliniind atât continuitatea revelației divine cât
și importanța comuniunii și iubirii în viața spirituală a credincioșilor.
ความคิดเห็น